FORME DE VIAȚĂ, PRACTICI DE MONTAJ
(Rezumat)

În 1992, cineaștii Harun Farocki și Andrei Ujică realizează, folosindu-se doar de imagini de arhivă, un film despre Revoluția română din 1989, intitulat Videograme dintr-o revoluție. În prologul și epilogul filmului, ei optează pentru două imagini video amator în care vedem o femeie și un bărbat plângând și pledând în fața camerelor de filmat pentru o viață mai bună. Dincolo de autenticitatea, pertinența și funcția lor testimonială, aceste imagini documentează un regim de existență și un fel de a trăi într-o perioadă în care viața este reglată, normată, controlată de un dispozitiv de putere care își justifică actele și abuzurile prin punerea în aplicare a unui program revoluționar de viață nouă. Ideea de a defini viața prin calitățile, felurile, formele sale (Giorgio Agamben), permite în articolul de față o reconsiderare a noțiunii de „viață precară” (Guillaume le Blanc). Ce spun aceste două imagini despre precaritatea vieții în comunism? Ce spun ele despre relația dintre precaritatea vieții în comunism și performativitatea politică (Judith Butler) a subiecților lor, adică despre cum lacrimile și furia unei colectivități fac revoluție? Ce spun ele despre performativitatea imaginilor, care, părăsind un context (arhiva instituțională sau privată) pentru un altul (creația artistică), fac din Videograme nu doar un film despre vizualitatea istoriei, ci și unul despre conflictul dintre diferitele modalități de a califica viața (Marielle Macé)?

Cuvinte-cheie: viață precară, vita nova, performativitate, imagine, Videograme dintr-o Revoluție.