„TEORIA-LUCRU” ŞI CHEMAREA LITERATURII
(Rezumat)

Termenul de „teorie-lucru” a fost inventat în 2001 de către americanul Bill Brown, care încerca să pledeze în favoarea lucrurilor ca posibilă alternativă a abstractizării nesfârşite. Eseul de faţă susţine că „teoria lucru” nu doar deschide posibilitatea unei noi abordari a literaturii, ci şi, într-o anumită măsură, arată de ce anume ne place literatura. După o scurtă examinare a originilor „teoriei-lucru” în operele lui Viktor Şklovski şi Martin Heidegger, propun ideea că cititorii sunt atraşi de literatură nu numai datorită personajelor şi intrigii textului literar, ci şi datorită lucrurilor. Susţin că accentul pus de Şklovski pe intrigă (inextricabil legată de personaj) este în contradicţie cu celebra afirmaţie a formalistului rus, potrivit căreia arta ne permite să simţim „calitatea pietrei de a fi piatră”, şi sugerez o paralelă între teza lui Şklovski referitoare la literatura ce face „piatra să fie piatră” şi elogiul heideggerian al literaturii ca pavăză împotriva pierderii reităţii. Afirmaţia că operele literare oferă o platformă prin care lucrurilor li se permite să vorbească despre propria lor „fiinţă” este apoi urmărită prin intermediul a trei opere de ficţiune de Gustave Flaubert, Alain Robbe-Grillet şi José Saramago.

Cuvinte-cheie: reitate, defamiliarizare, Heidegger, Flaubert, Robbe-Grillet, Saramago.