O RETROSPECTIVĂ ASUPRA TEORIEI RECEPTĂRII
(Rezumat)

Interesul pentru o abordare contextuală a literaturii se conturează în jurul anilor 1960, ca modalitate de depăşire a metodologiei dominante textualiste (şi estetice), de ieşire de sub tutela „accentului pus de către formalişti şi Noua Critică pe autonomia ‚textului în sine’‚ în direcţia recunoaşterii (sau a re- cunoaşterii) relevanţei contextului, indiferent că-l definim prin categorii istorice, culturale, ideologice sau psihanalitice” (Suleiman – Crosman 1980: 5). În acest studiu mă voi referi exclusiv la dinamica teoriilor receptării dintre anii 1970 şi 1990. Redeschiderea „cazului” pare necesară din două motive: în primul rând, culturii literare româneşti încă îi lipseşte o introducere detaliată pentru aşa-zisa „epocă de aur” a studiilor de receptare, o introducere care să cuprindă aspecte deopotrivă istorice şi teoretice; în al doilea rând, lucru şi mai important, în opinia mea, aşa cum vom vedea în partea finală a acestei lucrări, cercetarea literară românească, preocupată, prin natura sa, de ideea sincronizării cu teoria occidentală, nu s-a grăbit să asimileze studiile de receptare, mai ales în versiunea sa germană. După 1990, arderea anumitor etape a orientat cercetarea noastră literară înspre alte subiecte de interes, în speţă politice, cum ar fi, de exemplu, studiile culturale, de gen sau postcoloniale. Cred cu convingere că o reevaluare de acest tip continuă să fie utilă şi necesară.

Cuvinte-cheie: teorie literară (1970-1990), sociologia literaturii, teoriile receptării, Şcoala de la Constanz, ecouri ale teoriilor receptării în România.