THE GHETTO IN THE ROMANIAN INTER-WAR NOVEL
(Abstract)

Two years pass between 1931, when A.L. Zissu, one of the most important representatives of the Jewish community in Romania, voices publicly his doubt regarding the existence of the Romanian-language Jewish literature, and the moment of publication of the volume opening the series of the ghetto-illustrating novels (I. Peltz, Calea Văcărești, 1933). By the time of the political rise of the radicalized right wing, which concluded with the ostracizing of the Jewish community, and, in the cultural sector, with the blacklisting of their literary creation, Foc în Hanul cu Tei [Fire in the Linden Tree Inn] (1934) by the same I. Peltz, Ghetto Veac XX [20th Century Ghetto] by Ury Benador, and Copilăria unui netrebnic [A Wretched Manʼs Childhood] by Ion Călugăru (1936) were published. From the Văcărești Route of Greater Romaniaʼs growing metropolis, through the Jewish neighborhood of an important town by the Danube (Brăila), to “ulicioara Țiprei” in the anonymous Moldavian bourg of Dorohoi, the ghetto novel tends to complete out of time the fresco of the inter-war Jewish community; the scope of this phenomenon can be guessed by looking at the started literary projects, some of them abandoned after the first volume (Ury Benadorʼs trilogy, Ghetto veac XX), some other completed (continuing Copilăria unui netrebnic, Ion Călugăru writes Trustul [The Trust], 1937, and Lumina primăverii [The Light of Spring], 1939). From the very beginning, the frequency of the phrase in the literary text is insignificant, despite the fact that it has been present in the Romanian prose writing since the third decade of the 20th century in two of the titles, at Benador (Ghetto veac XX) and Ludo (Ghettouri [Ghettos]). Here, too, the ghetto refers to its historic meaning of elsewhere, its local pinpointing being challenging; and when referenced, it is done metaphorically, linked with a state of sentimental isolation, at I. Peltz and Ury Benador. By the time of the terrible connotations it would acquire in the following decade, the “ghetto” painted by the Romanian-language Jewish writers would grow perceptively close to what Loïc Wacquant calls the “ethnic neighborhood”, and the idea is backed by a flexibility of its boundaries and an incipient intrinsic cultural diversity. Commitments such as the rejection of the artificial, objectivity, personal experience guide the Jewish writerʼs narrative endeavor in the temporal cut-out of the third decade: overall, the ghetto novel resounds, first of all, owing to its biographic nature, while some other particularities include the “harmony of space”, by keeping the plot within the exclusive perimeter of the ghetto and by anchoring it in everyday life.

Keywords: marginal space, minority community, ghetto, shtetl, everyday reality.

GHETOUL ÎN ROMANUL ROMÂNESC INTERBELIC
(Rezumat)

Între momentul îndoielii exprimate public privind existența unei literaturi evreiești de limbă română de către unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai comunității evreiești din România, A.L. Zissu, în 1931, și apariția volumului ce deschide suita romanelor reprezentative ale ghetoului (I. Peltz, Calea Văcărești, 1933) se succed doi ani. Până la ascensiunea politică a dreptei radicalizate, culminând cu ostracizarea populații evreiești, iar în plan cultural, cu punerea la index a creației ei literare, vor apărea Foc în Hanul cu Tei (1934) al aceluiași I. Peltz, Ghetto Veac XX, al lui Ury Benador și Copilăria unui netrebnic, de Ion Călugăru (1936). Din Calea Văcărești a metropolei în plină emancipare a României Mari, prin cartierul evreiesc al unui important oraș dunărean (Brăila), la „ulicioara Țiprei” din anonimul târg moldav al Dorohoiului, romanul ghetoului tinde să întregească fresca comunității evreiești interbelice în contratimp, fenomen a cărui anvergură e intuibilă din proiectele literare demarate, câteva abandonate după primul volum (trilogia lui Ury Benador, Ghetto veac XX), altele, definitivate (în continuarea Copilăriei unui netrebnic, Ion Călugăru semnează Trustul, 1937 și Lumina primăverii, 1939). Chiar din debut, sintagma face dovada unei frecvențe nesemnificative în textul literar, deși prezentă în proza românească din deceniul trei al veacului XX în două dintre titluri, la Benador (Ghetto veac XX) și Ludo (Ghettouri). Și aici, ghetoul trimite, mai curând, la semnificația sa istorică, de aiurea, dificil reperabilă local, și atunci metaforic, asociat claustrării sentimentale, la I. Peltz și Ury Benador. Până la valențele atroce ale deceniului următor, „ghetoul” scriitorilor evrei de limbă română se apropie sensibil de ceea ce Loïc Wacquant numea „cartier etnic”, în susținerea ideii venind o flexibilitate a frontierelor sale și o incipientă diversitate culturală în interior. Angajamente precum respingerea artificialului, obiectivitatea, experiența personală ghidează demersul narativ al scriitorului evreu în decupajul temporal al deceniului trei: privit, în ansamblu, romanul ghetoului convinge, în primul rând, prin caracterul său biografic, printre alte particularități aflându-se „unitatea spațiului”, prin menținerea tramei în perimetrul exclusiv al ghetoului și ancorarea în cotidian.

Cuvinte-cheie: spațiu marginal, comunitate minoritară, ghetou, ștetl, realitate cotidiană.